Interviu cu jurnalistul Viorel Ilișoi, autorul antologiei „Cele mai frumoase reportaje”, lansată la Chișinău pe 14 noiembrie curent
Viorel Ilișoi. Foto: Nadejda Roşcovanu
Este considerat de colegii de breaslă „cel mai bun ziarist de reportaje din România” sau „Domnul Reportaj”. A început a scrie în acest gen de presă în anii 1990. Nu cunoaște cifra exactă de reportaje realizate până acum, dar crede că sunt puține în aceşti 27 de ani, pentru că scrie foarte greu, după cum mi-a mărturisit jurnalistul. Timpul acordat pentru scrierea reportajelor este diferit în funcţie de tematica subiectului. Unele sunt scrise în două zile, altele în zece zile sau în două săptămâni, dar și în jumătate de an. Acestea din urmă necesită documentare migăloasă, urmărirea personajelor. Pledează pentru reunirea imediată a Republicii Moldova cu România.
– Stimate Domnule Viorel Ilișoi, care sunt uneltele Dvs. de muncă?
Metaforic vorbind, uneltele mele de lucru sunt inima și mintea mea. Și obiectul lucrului meu este omul. Dar, la propriu, nu mai folosesc demult reportofonul. Îl foloseam acum câțiva ani, și atunci când făceam interviuri exclusiv cu scriitori, pentru că era necesar să păstrez intactă vorba scriitorului, să-i păstrez timbrul, stilul personal. Trecând la reportaj, am început să folosesc mai puțin reportofonul pentru că acesta îi intimidează pe oameni. Când le pui reportofonul în față, ei deodată devin mai importanți și nu-ți spun ce au de spus, dar ce vor ei să apară în ziar. Se văd deja ca niște vedete. Își schimbă comportamentele, le ia ceva din sinceritate. Iar pe de altă parte, pur și simplu îi intimidează, mai ales, eu scriind în principiu despre oameni simpli. Fac notițe, de stilou nu se sperie. Neavând un stil propriu de exprimare, nu este important să păstrezi exact cum au vorbit oamenii. Notez ideile și reformulez eu. Unde întâlnesc oameni care spun ceva frumos, deosebit, în felul lor, ceva cu valoare stilistică deosebită, îi rog să repete și notez. Se întâmplă, dar mai rar.
– Puteți să trăiți din munca de free-lancer?
Din 1990 până în 2014, am fost angajat. Am lucrat fără o zi lipsă. În 2014, am fost dat afară de la „Ziarul Național”, și nu că nu mai aveau nevoie de mine, dar ziarul nu-și mai permitea să mă țină. Eram asemeni unui elefant într-o curte mică, ce mânca tot ce se găsea în gospodăria aceea. Am fost printre ultimii care au plecat. Acum a rămas o redacție mică, bicisnică. Din 2014 sunt free-lancer. Mi-am fondat Asociația „Grupul reporterilor independenți” (GRI), care are și editura „GRI”, cea care a scos cartea „Cele mai frumoase reportaje”. Și sunt plătit de cititorii mei, ceea ce ziarul nu reușea să facă. Cititorii intră pe site și-și fac abonamente, plătesc cu cardul prin transfer bancar și alte metode moderne de plată, câte 2-3 euro pe lună și se adună. Nu spun că trăiesc numai din acești bani, deoarece sunt puțini, mai scriu reportaje, mai țin niște cursuri, mai prind câte-o bursă. Au fost luni când am avut și 100.000 de cititori pe site, pe viorelilisoi.ro.
– Ați scris vreodată vreun reportaj pe bani sau manipulator?
Am scris întotdeauna pentru bani pentru că eram angajat. Scriam reportaje pentru redacție cu anumite tematici. Dar nu am scris un reportaj manipulator sau cu tendințe. Nu am fost niciodată afiliat politic. Reportajul este un gen mai protejat. Dacă lucrai la economic sau la politic, automat trebuia să lauzi pe cineva, să dai în cineva. La reportaje eu scriam despre babe, fluturi, care nu aveau miză politică, erau lucruri frumoase. Chiar nu mi-a zis nimeni să scriu ceva anume, poate altora le zicea. Eu am avut un statut privilegiat și nu cred că aș scrie. Reportajul e ceva care, dincolo de meserie, trebuie să-ți vină din inimă. Dacă nu ești sincer cu textul tău, atunci nu-ți iese. Cititorii simt deodată că ai încercat să fentezi ceva și atunci textul nu trece.
– În 1992, ați fost pentru prima dată în Basarabia. Tot atunci ați scris și primele reportaje despre ea. Ce schimbări ați observat că s-au produs de atunci?
Am scris puțin despre Basarabia, mi-aș fi dorit să scriu mai mult, o carte întreagă. Primul reportaj l-am scris în 1992, la un an de când ieșise Basarabia din imperiul sovietic. Evident că s-au schimbat foarte multe de atunci, bulevardul central arată bine, mai occidental. Astea sunt lucruri care oricum se schimbă, lumea construiește, oamenii pleacă în străinătate, au venit cu bani, s-a mai îmbogățit ceva, dar gropile au rămas aceleași pe la țară. Schimbarea esențială o văd la oameni. Sunt mai limpezi la față, mai voioși. Când am venit pentru prima oară mi s-au părut foarte triști, posomorâți, încruntați, suspicioși. Nu puteai să te apropii de ei, evitau să vorbească românește, deși știau. Acum se vorbește românește, dar nu destul. Aș vrea să se vorbească doar românește aici.
– Dacă vi s-ar propune un loc de editor, manager la o publicație de prestigiu, unde n-ați avea grija banului, ați accepta? Sau ați fi de acord să umblați prin coclauri?
Nu, nu aș accepta! Nu mi s-au oferit posturi de manager, dar de șef de secție, editor, și am refuzat întotdeauna. O singură dată am fost șef de secție timp de trei luni la ziarul „Jurnal Național”, la secția reportaje. Și mi-am dat demisia pentru că nu eram interesat de funcție. Într-o funcție de acest fel rămâi un fel de administrator al unui ziar, al unei secții. Trebuia să-mi bat capul cu reporterii, să-i fugăresc, să scrie ceva și asta însemna să nu mai scriu eu. Eu am văzut-o ca pe o suprimare a libertății mele. Prefer să fiu liber, sărac și liber.
– Într-un interviu ați mărturisit că doriți ca antologia „Cele mai frumoase reportaje” să ajungă și în facultățile de jurnalism. De ce?
Reportajele deja erau predate la ore înainte de a apărea în carte. Profesorii la cursurile lor despre jurnalismul contemporan spun câteva cuvinte și despre activitatea mea. De fapt, câțiva profesori universitari mi-au sugerat să le adun într-o carte. Acesta a fost unul dintre motivele care au stat la baza apariției acestei antologii. Pentru că atunci când recomandau bibliografia la studenți făceau trimitere la site.
– Reportajele Dvs. au fost publicate în presa internațională (Franța, Germania, Italia, Polonia, Israel). Care este cel mai apreciat?
Dintre cele apărute în străinătate, a fost ,„Hackerii din Drăgășani”, publicat în „Courrier international”, difuzat în toate statele francofone. Reportajul a fost tradus integral, pentru că altele apărute în presa de peste hotarele României au fost tăiate.
– Căutați cu tot dinadinsul elemente de epatare în reportajele Dvs.?
Nu, aceasta este o mare greșeală pe care o fac reporterii care vor să epateze oricum și oricând. Caut cu tot dinadinsul poveștile care au în sine ceva de spus. Dacă povestea este puternică, nu trebuie să vii tu cu condimente suplimentare ca s-o faci mai expresivă decât este ea însăși. Trebuie să ai talentul să te menții cumva departe de subiect. Să nu încerci să-l îmbogățești artificial cu niște sentimente prefabricate. Să-l iei așa cum ai trăit tu, dacă ai plâns la poveste, să faci textul ca să curgă lacrimi pe cuvinte. Dacă ai râs, să faci cuvintele să joace pe pagină. Să nu forțezi lucrurile ca să-l faci mai patetic, dramatic.
– Ce reportaje au intrat în carte?
Titlul cărții spune. Am ales reportajele scrise în ultimii 6-7 ani, care mi-au părut mie că sunt cele mai bune. Pentru că la început nu erau atât de bune, deoarece scriam și eu prost, ca la început. Cele mai frumoase reportaje sunt scrise în perioada de maturitate. Criteriul de selecție este strict subiectiv.
– Ce le sugerați prin aceste reportaje jurnaliștilor începători?
În primul rând, să se lase de meserie. Dacă vor să trăiască bine, să facă altceva. Din munca de jurnalist nu faci avere.
– Ce calități trebuie să aibă autorii de reportaje?
Trebuie să fie punctuali, pentru că în felul acesta faci prima impresie. Nu e important cum ești îmbrăcat, dar să fii curat. După care să miroși frumos. Am văzut în viața mea și ziariști jegoși, mai ales fotoreporteri. Al treilea lucru, să ai stomacul tare, să fii răbdător, să ai și rezistență, nu neapărat fizică. Munca de teren necesită efort. Ca să scrii reportaje trebuie să ai și știința limbii, ca să scrii reportajele frumos și bine.
– Ce credeți despre Reunire?
Trebuia făcută atunci, în 1991-1992. Nu cred în unirea formală, a două țări distincte în interiorul Uniunii Europene. România trebuie să fie una. Sunt român și moldovean, văd chestiunea Basarabiei altfel decât un bănățean, de pildă, o simt altfel. Dar, din păcate, una e ce îmi doresc eu, alta e ce-și doresc basarabenii. Ei, majoritari fiind, văd că aleg mereu calea rusească, nefirească. E o suferință a ființei mele. Sunt pentru unirea imediată.
Interviu realizat de Victoria Popa
